Auguste Comte. 210 ani de la naştere

Teodor Dima | Proiectarea spiritului pozitiv

Auguste Comte a preluat ideea de "spirit pozitiv" de la Saint-Simon (1760-1825) şi a caracterizat-o concis în "Discursul preliminar" la Tratatul filosofic de astronomie populară, publicat în anul 1884, cunoscut cu denumirea de Discurs despre spiritul pozitiv. Cuvântul "pozitiv", scria Comte, aici desemnează realul prin opoziţie cu himericul. În domeniul realului, spiritul uman a înfruntat fenomenele pentru a reuşi să le abordeze şi să le problematizeze.

Aniversări în rostirea filosofică românească

Alexandru Surdu | Îmbinarea şi dezbinarea sinelui cu sinea

Componentele sistemului filosofic al rostirii, cu excepţia primului şi al ultimului, se numesc, la Noica, cicluri. Un "ciclu", fără explicaţii la autor, presupune ceva determinat în spaţiu sau în timp, o înlănţuire de stări sau evenimente care au ceva în comun sau sunt cuprinse în ceva; care au fiinţă, care devin sau care se rânduiesc în cele trei compartimente: al fiinţei, al devenirii şi al rânduielii.Ce ar putea să fie însă dincolo şi respectiv înainte şi după aceste cicluri? Pentru ceea ce este în genere dincolo avem termenul de "transcendenţă", care ne sugerează şi faptul că cele trei cicluri, pe care le transcende, sunt cicluri ale existenţei, care este, devine şi se rânduieşte.

Alexandru Surdu. Date biografice

Alexandru Surdu s-a născut la 24 februarie 1938 în Braşov. Tatăl său Alexandru Ioan Surdu (1905-1971) originar din Codlea, era fiul unui ţăran fost emigrant în Statele Unite, împroprietărit după Primul Război Mondial. Ioan Surdu (1870-1951). Al.I. Surdu a fost maistru tâmplar, având un atelier de mobilă până în 1948 şi apoi lucrând ca maistru la Depoul de Locomotive Timiş Triaj. Mama sa, Elena Surdu, născută Ghimbăşan, casnică, a împlinit anul acesta 98 de ani (n. 1910); fiica unui maistru zidar, Nicolae Ghimbăşan (1875-1972), originar din Şcheii Braşovului.

Ion Pogorilovschi | De la contestare la recunoaştere. Bibliografia românească Brâncuşi, un fenomen exploziv al deceniului 1957-1967

Zece ani după trecerea din viaţă, la Paris, a lui Brâncuşi, mă aflam încă în Iaşi, oraşul sfârşitei mele studenţii, unde fu să aud pentru prima oară, în chiar anul morţii sale, de marele magician al formelor. Eram frapat, în acea vreme, de abrupta instalare a numelui de Brâncuşi în mentalul românesc postbelic, după ce, prin politica regimului, artistul fusese marginalizat şi hulit, spre a nu leza scopurile formării omului de tip nou şi a artei realist-socialiste. În mod public, în acei ani, Brâncuşi revenea triumfal în conştiinţa culturală a românilor, ca un Napoleon Bonaparte reîntors peste noapte din insula Sfânta Elena. Şi chiar dacă voiau, de la o vreme, oficialii directivării "juste" a culturii n-au mai putut ţine situaţia sub control, li se sucea acul la busolă ba aşa, ba aşa.

Ion Pogorilovschi septuagenarul. Ecce homo

Ion Pogorilovschi s-a născut din părinţi de pe ambele maluri ale Prutului (mama, Eleonora Râşcanu, brodeză; tata, Pantelimon -Pan Pogorilowsky, cum semna prin reviste de agricultură- agronom), la 18 februarie 1938, în comuna Rădăuţi-Prut, judeţul Botoşani. De la vârsta de doi ani (ocuparea sovietică a Basarabiei) a trăit, fără tată şi proprietate părintească, în familia bunicilor de pe mamă.

Epistemologie şi hermeneutică

Liliana Cristache | Arhitectura găurilor negre şi Singularitatea Primordială

Termenul de gaură neagră desemnează un obiect cosmic ce are un rol deosebit de important în înţelegerea structurii şi originii universului. Acest concept a fost introdus de John Wheeler în 1969 , după ce, în anii `60 ai secolului trecut, observaţiile astronomice au adus în atenţie corpuri cosmice precum quasarii şi sursele X binare. În 1963, astronomul Maarten Schmidt, de la Observatorul Palomar din California, a măsurat deplasarea spre roşu a unui obiect, ce s-a dovedit a fi un quasar. A urmat descoperirea în 1967 a unui pulsar care era format din stele neutronice rotative ce emiteau impulsuri de unde radio. Aceste stele se aflau aproape de acea densitate limită, dincolo de care se transformă în găuri negre. Ulterior, astronomii au identificat şi studiat sisteme în care o stea vizibilă se deplasează pe orbită în jurul unui obiect nevăzut, dar care exercită forţă de gravitaţie şi s-a dedus că acest companion ar putea fi o gaură neagră.

Constantin Romaniuc | Cum este posibilă scriitura filosofică?

În prim planul demersului filosofic a fost şi este conţinutul ideatic, forma sau expresia acestuia fiind considerată o dimensiune secundară. Datorită atribuirii acestui rol de mâna a doua expresiei filosofice, studiile asupra scriiturii filosofice au fost, în genere, neglijate. Chiar dacă stilul filosofic de a scrie a ocupat un loc secundar în raport cu ideea filosofică, această situaţie nu denotă, neapărat, insignifianţa lui. Expresia filosofică captează atenţia odată cu "cotitura lingvistică" şi apariţia analizelor asupra limbajului, discursului.

Emilian Mărgărit | R.Rorty. Ironia şi turnura ideologică

Prin "utopia liberală" a lui Rorty, ar trebui să recunoaştem că solidaritatea nu se întemeiază pe ceva împărtăşit de noi toţi. Solidaritatea nu se bazează pe Raţiune sau Teorie, ci mai curând ea ar trebui realizată cu ajutorul imaginaţiei, prin intermediul căreia devenim sensibili faţă de detaliile concrete ale durerii şi umilirii fiinţelor umane din jurul nostru. Criticii literari şi romancierii sunt mult mai utili în atingerea acestor scopuri decât filosofii sau specialiştii în ştiinţele sociale . În cultura acestei utopii liberale, nu am căuta să întemeiem vocabulare "ultime", nici nu ne-am mai imagina răspunsuri la întrebări precum "De ce îţi pasă de umilirea străinilor?", ci am urma linia istorismului şi a nominalismului şi am ridiculiza căutarea esenţelor şi a naturii umane. Eroii sau eroinele noastre ar fi poeţii, creatorii de sine, suficient de norocoşi să poată crea ceva din contingenţele care le constituie viaţa. Într-o astfel de utopie liberală, căutarea obsesivă a Adevărului, Obiectivităţii, Realităţii, Raţionalităţii sau Argumentării ar fi depăşite prin joc şi metaforă .

Ion Vezeanu | Recunoaştere, ficţiune şi creativitate. O epistemologie a proceselor neurocognitive

Încă din perioada Dialogurilor lui Platon , problema "recunoaşterii" a căpătat veleităţile unei adevărate dileme filosofice perene. Totuşi, acest concept, pe cât de vechi pe atât de important, este tratat de-a lungul istoriei filosofiei într-un mod sporadic şi aproape arbitrar. Într-adevăr, este uimitor faptul că recunoaşterea nu constituie practic niciodată, în teoriile filosofice, tema unui studiu, care să-i fie consacrat în mod direct şi excluziv. Noţiunea de recunoaştere, comparată cu "sora sa mai mare" cunoaşterea, nu dispune nici cel puţin de o teorie epistemologică contemporană. Există diferite teorii ale cunoaşterii, în număr la fel de important ca şi concepţiile filosofice, astfel încât acestea formează un domeniu distinct al filosofiei: gnoseologia. Însă nu există cu adevărat teorii ale recunoaşterii, dacă am urma întru totul spusele lui Paul Ricoeur: "Este un fapt adeverit că nu dispunem de teorii ale recunoaşterii, demne de acest nume, tot aşa cum există una sau mai multe teorii ale cunoaşterii".

Anton Adămuţ | De la Descartes la Krupp, via Freud-Kant

S-a tot spus că Descartes nu revine în nici un alt loc din textele sale asupra visului. Nu o face explicit şi nici măcar nu era nevoie de o atare formă recapitulativă. Dar dacă o face implicit? Iată finalul Meditaţiei I: "la fel cum un sclav, care se bucura, poate, de o închipuită libertate în somn, se teme să se deştepte, în clipa în care începe să-şi dea seama că doarme, şi reînchide ochii încet, în mijlocul unor dulci amăgiri, tot astfel recad, fără să vreau, în vechile păreri, şi mă tem de a mă trezi, ca nu cumva odihnei celei blânde să-i urmeze o veghe grea, pe care s-o petrec nu în sânul unei lumini oarecare, ci printre întunecimile de nepătruns ale greutăţilor acum răscolite". Cine ştie bine visul poate recupera "somnul", "deşteptarea", "reînchiderea ochilor", "veghea grea", "lumina" şi "întunecimile de nepătruns". În fond, "clar şi distinct" Descartes nu e nici măcar în această obsedantă sintagmă, ba, cu o vorbă a lui de Broglie, nimic nu e mai înşelător la Descartes decât o idee clară şi distinctă!

Laura Ciubotăraşu | Genurile filosofiei - între disoluţie şi literatură

Dacă acordăm limbajului calitatea de fundament al discursului, putem lua în calcul o definiţie grosso modo a acestuia din urmă. Conform acestei definiţii am putea să distingem părţile componente, precum şi structura pe care se pot construi toate celelalte forme de discurs. O astfel de structură ar corespunde tuturor exigenţelor pe care un domeniu sau altul le impun în funcţie de conţinuturile pe care le vehiculează. Această perspectivă presupune deci că la baza discursului s-ar afla limbajul în forma determinată de discurs. După gen (ştiinţific sau literar) discursul acceptă un limbaj formalizat sau natural. Perspectiva dihotomică (ştiinţă vs. literatură) asupra discursului implică poziţionarea filosofiei într-o nouă paradigmă, cea comunicaţională, şi redeschide discuţia asupra genurilor filosofiei.

Constantin Marin | Cum trebuie să fie profesorul de filosofie

Filosofia poate ajuta chiar şi sufletelor celor care n-au cunoscut deloc sau au cunoscut foarte rar bucuria de a nu fi făcut rău altora şi nici lor înşişi. Se ştie încă de la filosofii Greciei antice că filosofia înseamnă şi curiozitate, dorinţă şi voinţa de a şti dacă ceea ce este nu este cumva cum trebuie să fie. De aici, obsesia acestor gânditori de a introduce ordine, τάξιc în χάοc, de aici, unele utopii ale lor de a constrânge, în plan socio-politic, energiile anarhice, de a le aduce la unitate şi a le pune la lucru, de exemplu, Sparta şi chiar Atena, ca să nu mai vorbim de utopia lui Platon.

Dan Gabriel Sîmbotin | Despre inutilitatea verbului a fi. Eseu despre unitatea metafizicii

Metafizica, aşa cum s-a dezvoltat ea post-aristotelic, este centrată în problematica fiinţei. Chiar dacă demersurile prearistotelice de natură metafizică au urmărit, în spaţiul grec, şi nu numai, au fost o cosmologie sau cosmogonie, urmărind identificarea surselor sau a originii universului, acest discurs a fost redirecţionat înspre "a fi" prin cuvinte ca Fiinţă şi Fiinţare ca totalitate de către filosofia lui Aristotel: "Metafizica gândeşte fiinţarea ca fiinţare. Oriunde se pune întrebarea ce este fiinţarea, fiinţarea se află în câmpul vederii". De aceea o analiză pragmatică a lui "a fi" nu influenţează doar lingvistica, gramatica sau logică ci şi suportul fundamentul metafizicii ca ansamblu.

Istoria filosofiei şi a religiei

Dan Chiţoiu | Repetiţie sau re-luare? Calea de filosofie bizantină

O neînţelegere principială a marcat modul în care modernitatea s-a raportat la modelul cultural bizantin şi mai ales la modul aparte de a se face filosofie în acest spaţiu. Acest fapt s-a datorat filtrelor interpretative impuse de zorii a cea ce numim modernitate, mai cu seamă de un anume înţeles a ceea ce modernii au numit raţiune. Două tendinţe reducţioniste au caracterizat conceptul de raţiune ce s-a conturat în crepusculul Renaşterii: pe de o parte tendinţa de reducerea a ceea ce numim capacitate raţională a omului la dimensiunea sa calculatorie şi pe de alta tendinţa de ipostaziere a acestui înţeles al raţiunii ca aspect definitoriu al omului, ca aspect ce face omul să fie om.

Elena Băltuţă | Vorbirea despre Dumnezeu dincolo de metafizica prezenţei

În decursul istoriei, vorbirea despre divinitate a fost traversată, printre altele, de două tendinţe: una tributară metafizicii greceşti a prezenţei şi una care a încercat reversul, eliberarea lui Dumnezeu de sub imperiul limitativ al conceptelor, precum cel de fiinţă. Reprezentanţi au existat pentru ambele tendinţe, spre exemplu, din categoria celor care la un moment sau altul L-au gândit pe Dumnezeu în termeni ontologici, punându-L alături de fiinţă, amintesc pe Augustin, atunci când afirmă că Dumnezeu este suprema existenţă, "Acela care este în mod suveran" , Anselm - Dumnezeu este ceva despre care nu se poate gândi ceva mai mare , iar mai târziu metafizicieni ca Spinoza , Leibniz , etc. Dintre cei care au practicat celălalt tip de discurs merită amintiţi Iustin, care spune în Apologia că "nimeni nu ar putea da nume Dumnezeului celui negrăit, iar dacă cineva ar îndrăzni să spună că ar trebui să existe un astfel de nume ar săvârşi o nebunie iremediabilă", Clement , care consideră că Dumnezeu este mai presus de loc, timp, nume şi înţelegere, Origen - "în sinea Lui, Dumnezeu nu poate fi înţeles şi pătruns de mintea noastră omenească" şi bineînţeles Dionisie Areopagitul pentru care Treimea este "mai presus de fiinţă" sau Îl numeşte pe Dumnezeu drept "Cel mai presus de toată fiinţa şi cunoaşterea" , "Cel mai presus de fiinţă, prin înlăturarea tuturor celor ce sunt" , deşi exemplele pot fi mult mai multe.

Florin Crîşmăreanu | Heidegger et l'onto-thélogie

Je me propose dans ce travail de montrer que la constitution onto-théologique de la métaphysique dont parle Heidegger relève d'une manière particulière d'envisager l'histoire de la métaphysique: il s'agit pour lui, d'une interprétation qui force parfois certains aspects de la métaphysique afin de les faire entrer dans son cadre préétabli. Mais ainsi faisant il perd de vue ce dont je considère le caractère pluriel de la métaphysique. A mon avis cette histoire requiert un regard qui prend en compte les syncopes, les déviations et surtout les lieux inclassables selon les catégories utilisées par Heidegger. L'enjeu serait de montrer que toute la métaphysique n'est pas régie par la structure onto-théologique.

Psihologie, educaţie, viaţă socială

Cătălin Luca | Problema copiilor rămaşi acasă după plecarea părinţilor la muncă în străinătate. Aspecte legislative şi psihosociale

Definită ca un fenomen care presupune deplasarea unor persoane dintr-o arie teritorială în alta, deplasare determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali , migrația a înregistrat o creștere constantă în România ultimilor ani . Soluția găsită de unele familii de români pentru creșterea calității vieții constă în plecarea unor membri ai acestor familii către piețele muncii din alte țări europene (Italia, Spania, Portugalia, Israel etc.) și subzistența întregii familii rămase în țară din sursele câștigate de către persoanele plecate la muncă. Muncile efectuate de bărbați sunt de cele mai multe ori în construcții și agricultură, iar femeile îngrijesc copii, bătrâni sau adimistrează gospodăriile persoanelor pentru care lucrează.

Aurora Hriţuleac | Particularităţile psiho-afective ale copilului aflat în stadiul terminal

Fără nici o îndoială, moartea unui copil este unul din evenimentele cele mai tragice şi traumatizante care se pot produce. Este o "sfidare" a ordinii naturale a lucrurilor, ordine în conformitate cu care ne naştem, trăim o viaţă mai mult sau mai puţin lungă, în decursul căreia parcurgem câteva etape şi trăim o serie de experienţe tipice, după care murim. Copilul care moare este "furat" de toate această bogăţie, el nemaiajungând să împlinească toate acele potenţialităţi pe care le poseda în momentul venirii sale pe lume.

Doina Bordeianu | Rolul şi importanţa Politicii Europene de Vecinătate în europenizarea Estului. Exemplul Republicii Moldova şi al Ucrainei

Referitor la rolul Uniunii Europene în europenizarea ţărilor Europei Centrale şi de Est există mai multe păreri. Pe de o parte sunt cei care cred că Uniunea Europeană îşi foloseşte puterea şi influenţa în dezavantajul dezvoltării socio-economice şi democratice a acestora. Pe de altă parte sunt cei care văd în implicarea UE un avantaj al ţărilor din Europa Centrală şi de Est în comparaţie cu alte ţări în tranziţie, sau cei care consideră că Uniunea are o obligaţie morală de a folosi pârghiile de care dispune pentru dezvoltarea democraţiei şi a drepturilor omului în această regiune . Indiferent însă de punctul de vedere la care aderăm, cert este că UE are o influenţă majoră în evoluţia politicii interne a acestor ţări.

Vasile Pleşca | Un ultim discurs asupra democraţiei?

Din întâmplare, poate, democraţia contemporană a devenit atât de puternică de abia în momentul în care a început să vorbească despre drepturile omului. Înaintea democraţiei moderne, de inspiraţie liberală, orice alt sistem politic era relativ simplu: un om sau, cel mult, o mână de oameni aveau drepturi care erau nişte privilegii în raport cu marea masă de oameni dintr-o societate. Tensiunea era maximă între minoritatea celor cu drepturi şi majoritatea celor fără drepturi. O adevărată revoluţie nu s-a produs doar în momentul în care masele înfuriate dărâmau Bastilia, ci, mai ales, în momentele în care în ţările din Europa şi America de Nord, oricine nu era bărbat, alb şi creştin (eventual protestant) căpăta drept de vot. Cu alte cuvinte, mai direct spus, şi evitând cuvintele frumoase, democraţia e pur şi simplu un răspuns - până acum cel mai bun, din simplul motiv că ţine cont, măcar formal, de voinţa unei mase largi de oameni - la cea mai veche problemă politică din sânul comunităţilor umane şi anume aceea a raporturilor dintre cei care conduc o comunitate şi cei care sunt conduşi.

Carmen Bulzan | Destinul insulei Ada-Kaleh. Încercare de reconstituire a vieţii sociale prin recuperarea memoriei colective

A vorbi astăzi despre ceva ce nu mai există este un lucru pe când de dureros, pe atât de dificil de realizat. Dificultatea apare atunci când dorind să păstrez obiectivitatea necesară în descriere, amintirile dătătoare de emoţii, încărcate de subiectivism mă îndepărtează de la o realitate aşa cum va fi fost cândva. Să adăugăm la aceasta timpul care s-a scurs de la dispariţia ei, 1968, când datorită construirii Hidrocentralei de la Porţile de Fier, apele barajului au înecat această insulă din Dunăre şi cu ea alte câteva sate de pe ambele maluri, românesc şi sârbesc al Dunării. Au trăi drama strămutării locuitorii satelor: Sviniţa, Dubova, Tisoviţa, Plavişeviţa, Ogradena, Eşelniţa, Orşova şi Ada Kaleh în România şi ai satelor: Dobra, Donj Milanovac, Mosna, Golubinjie, Tekija şi Sip din Serbia. Dacă locuitorii acestor sate şi-a refăcut casele, gospodăriile în sate apropiate de locurile unde vor fi fost cândva propriile gospodării, locuitorii din insula Ada Kaleh au trebuit să se mute la kilometri distanţă de locul naşterii lor, la Constanţa sau chiar în Turcia.

Contranote de epistemologie

Codrin Dinu Vasiliu | Bibliografie

Criton a fost atenian şi, pe lângă faptul că i-a purtat de grijă unui anume Socrate, a scris un dialog sub numele de "Nu prin învăţătură devin oamenii buni". Spre deosebire de acesta, Simon era şi cizmar dar, după cum ştim, nu l-a contrazis cu nimic atunci când, în "Dialogurile cizmăreşti", l-a introdus şi pe cel intititulat "Despre virtute, că nu poate fi învăţată". Xenocrate, fiul lui Agathenor din Chalcedon, era cunoscut pentru indolenţă şi seriozitate, dar şi pentru exhortaţia "Virtutea poate fi învăţată" (o carte). Cât şi pentru cealaltă lucrare a sa, "Despre virtute" (cărţile unu şi doi).